Caracterizare fanica din hanul lui manjoala

Scris de **LordOfAngels** Lun Feb 07, 2011 8:43 pm

Fanica

- personaj principal de nuvela fantastica -
- personaj-narator -

"La hanul lui Manjoald",
de Ion Luca Caragiale
- nuvela fantastica -

"La hanul lui Manjoala" de I.L.Caragiale (1852-1912) este o nuvela fantastica si a aparut mai intai in "Gazeta sateanului" (1898), apoi in volumul "Nuvele, povestiri".
Fantasticul nuvelel este construit din doua elemente care se imbina armonios, real si fabulos. Actiunea nuvelei se desfasoara, totodata, si in doua planuri temporale, unul obiectiv, care inscrie evenimentele narate in prezentul realitatii si celalalt, subiectiv, al fabulosului mitic, ce tulbura subconstientul uman.
Nuvela "La hanul lui Manjoala" ilustreaza mitul folcloric al vrajitoarei malefice, care-i atrage pe tineri si-i intoarce din cale tulburandu-le mintile, scotand la suprafata dorinte ascunse, dar care, odata iesiti din cercul magiei diavolesti, isi reiau fagasul normal al vietii. Esenta ideatica a operei exprima un adevar mitic ancestral si anume ca acela care foloseste practici vrajitores,ti este pedepsit daca nu reuseste sa iasa de sub influenza farmecelor, asa cum este sanctionata cocoana Marghioala, in pragul batranetii, fiind mistuita de incendiul care a ars hanul din temelii, sugerand chinurile Iadului, unde s-a dus sufletul ei dupa moarte.
Naratorul, in ipostaza calatorului, situeaza inceputul nuvelei in planul real, printr-un monolog, aceasta nuvela fiind printre putinele creatii ale lui Caragiale scrise la persoana I. Personajul-narator se indreapta catre Popestii-de-sus, la polcovnicul Iordache, unde urma sa aiba loc logodna lui cu fata "a mai mare" a acestuia. Calaretul intentioneaza sa se opreasca la hanul lui Manjoala pentru "trei sferturi de ceas" ca sa-i dea calului graunte. Punctele de suspensie folosite in calcularea orelor necesare pana la destinatie, in formularea concluziei ca a "cam intarziat...trebuia sa plec mai devreme..." si a sperantei ca polcovnicul il va astepta totusi, dau monologului o discontinuitate a gandurilor si, impreuna cu expresiile din limba vorbita, creeaza stilului o oralitate sugestiva. '
Calatorul zareste "ca la o bataie buna de pusca" luminile hanului lui Manjoala si isi aminteste - in timp subiectiv - ca barbatul murise in urma cu vreo cinci ani, lasand afacerile pline de datorii. Nevasta-sa, Manjoloaia, o femeie zdravana, a platit obligatiile, a reparat hanul si acareturile, a mai construit inca "un grajd de piatra" si oamenii spun ca "trebuie sa aiba si parale bune". Gura lumii o banuia de farmece, ori ca o fi gasit vreo comoara de a reusit sa scape de datorii, ba sa faca si afacerile sa mearga. Rememorarea intamplarilor scapa logicii firesti, planului real si se inscriu intr-un cadru fantastic: doi frati se dusesera intr-o noapte sa prade hanul, impreuna cu alti doi talhari. Unul dintre ei, "al mai voinic,.om cat un taur", cand a ridicat toporul sa sparga usa, "a picat jos" si-a murit, iar celalalt frate a amutit. Cei doi talhari care-i insoteau l-au pus pe mort "in spinarea frate-sau", cu gandul sa-l ingroape undeva, departe, dar cand sa iasa din curtea hanului, Manjoloaia a deschis fereastra si a inceput sa strige "hotii!". In mod cu totul surprinzator, in aceeasi clipa, le-a aparut in fata "zapciul (subprefect - n.n.) cu mai multi insi si cu patru dorobanti calari". Speriati de moarte, hotii au luat-o la fuga, lasand acolo "mutul cu frate-sau mort in carca". Toata lumea stia "ca mutul vorbeste" si cand a inceput interogatoriul au crezut ca se preface. Desi l-au batut "pana 1-au smintit ca sa-i vie glasul la loc - degeaba", n-au putut afla nimic nici despre cele intamplate, nici despre cei doi complici. De atunci nu s-a mai intamplat "s-o calce talharii" pe Manjoloaia. Naratorul isi aminteste povestea miraculoasa si-i face placere sa se gandeasca la aceste minuni ce se petrecusera la han, in timp ce calatorea singur si numai gandurile ii tineau de urat.
Revenind in plan real, naratorul observa in detaliu agitatia de la han, da calul in grija unui argat, apoi intra in carciuma unde faceau "refenea (petrecere in comun, chef- n.n.) oameni multi" si cantau olteneste "doi tigani somnorosi". Cocoana Marghioala era la bucatarie, de unde un "abur de pane calda" il ademeneste pe calator, iar femeia il intampina cu bucurie, ca pe un client "de omenie": "- Bine-ati venit, coane Fanica", fiind si singura data cand se specifica numele personajului. Apoi ea da porunca "unei cotoroante" sa-i aseze masa in odaie.
Cunoscand-o inca de cand era copil, pe cand trecea cu tatal lui spre targ, calatorul stia despre cocoana Marghioala ca era femeie "frumoasa, voinica si ochioasa", dar parca niciodata nu-i placuse atat de mult ca acum. Personajul-narator tsi face un portret succint prin autocaracterizare ironica: "curatel si obraznic, mai mult obraznic decat curatel" si, pentru a-si confirma calitatile, indrazneste s-o ciupeasca pe hangita si sa-i spuna ce ochi frumosi are. Este si prima sugerare a tentatici la care este supus omul de catre fortele maleflce, deoarece fortele necuratului l-au impins la acest gest necugetat: "ajungand cu mana la bratul ei drept, tare ca piatra, m-a-mpins dracul s-o ciupesc". Spre mirarea tanarului, cocoana Marghioala stia ca el se ducea la pocovnicul Iordache pentru a se logodi cu fata lui cea mare si-l mustra pentru obraznicie, amenintandu-l cu viitorul socru, dar in acelasi timp il previne: "- la nu ma-ncanta".
Tanarul este cucerit tncetul cu incetul, conform unei strategii tainice, numai de Marghioala stiute. Mai Mai il incanta odaia curata si cocheta, in care totul este "alb ca laptele", "cald ca sub o aripa de closca" si miroase a mere si gutui. Asezandu-se la masii, tanarul vrea sa se inchine, dar observa cu uimire ca pe peretele de la rasarit nu se afla nicio icoana, despre care cocoana ii spune ca nu ar folosi la nimie: "- Da-le focului de icoane! d-abia prasesc cari si paduchi de lemn...". Cand tanarul isi face totusi cruce, dupa obicei, izbucneste "un racnet" si el crede ca a calcat "cu potcoava cizmii, pe un cotoi batran, care era sub masa". Cocoana se repede si deschide usa ca sa iasa afara "cotoiul suparat", dar aerul rece stinge lampa. Credintele populare spun ca pisica neagra este una dintre infatisarile pe care le ia diavolul, iar graba cu care femeia ii deschide usa insinueaza un prim element al vrajitoriei. In intuneric, tanarul incepe s-o mangaie si s-o sarute pe hangita -"Eu, obraznic, o iau bine-n brate si-ncep s-o pup... Cocoana mai nu prea vrea, mai se lasa"-, pana cand ii intrerupe jupaneasa, care aducea "tava cu demancare si cu o lumanare".
Planul real alterneaza cu cel fabulos, construind astfel o scena fantastica emotionanta. Urmatoarea tentatie catre placere este mancarea, foarte gustoasa - descrisa cu minutiozitate de narator - si impreuna cu vinul bun ii dau tanarului "un fel de amorteala pe la incheieturi", dar cand afla ca afara a inceput viscolul, se dezmeticeste brusc, intra in realitate si constata ca ceasul era "zece si aproape trei sferturi", adica statuse la han "doua ceasuri si jumatate". Argatii se culcasera si, iesind pe prispa hanului, vede cu ingrijorare ca "este o vreme vajnica", iar in vazduh, "urla vantul nebun". Desi cocoana Marghioala incearca sa-l convinga sa nu plece pe asa un "vifor mare", tanarul se duce singur la grajd, trezeste un argat ca sa-i inseueze calul, apoi, intorcandu-se in odaie sa-si ia ramas bun, o gaseste pe femeie "cu caciula mea in mana", pe care "o tot invartea s-o rasucea". Intreband de plata, gazda ii spune, "uitandu-se adanc in fundul caciulii", apoi privind la el cu ochi "cari-i sticleau grozav de ciudat", ca are sa achite atunci cand va trece inapoi, sugerand noi elemente ale colaborarii femeii cu fortele malefice si farmecele pe care aceasta le face calatorului care voia sa-si urmeze drumul. Marghioala ii vrajise caciula, pentru a-l obliga sa se intoarca la han.